Da! Astea sunt sansele sa te intalnesti intamplator cu cineva cunoscut in bucuresti.
Nu prea cred in soarta, in destin, in linia vietii si alte tampenii numai bune de scuze pentru a nu-ti trai viata, insa pot spune ca mi s-a intamplat ceva uimitor, ceva ce mi-a dat peste cap tot ceea ce credeam sau imi plăcea sa cred despre destin.
Ce e destinul? Destinul e o suita de evenimente care indiferent de interactiunea noastra cu universul se vor desfasura dupa un scenariu unic si irepetabil.
Asta credeam pentru ca mai toate teoriile mele despre curgerea timpului mi-au fost date peste cap. In toti anii in care m-am luptat cu obsesia vietii mele, timpul, am luat in calcul toate variantele mai putin una si cea mai simpla dintre toate. Nu ne traim timpul, nu ne pierdem timpul, nu irosim timpul, nu intarziem timpul, nu putem face nimic cu timpul, pentru ca de fapt timpul suntem noi!
NOI SUNTEM TIMPUL!
De fapt “destinul” se fabrica in fiecare moment al vietii insa doar doua lucruri au puterea de a-l schimba: dorinta si increderea!
Sa vrei si sa crezi ca se va intampla, e foarte simplu!
De regula ne dorim foarte multe lucruri dar nu credem suficient sau uneori deloc ca le vom obtine. Si nu credem in noi!
Si mai e ceva foarte important in razboiul impotriva destinului ce trebuie luat in calcul: puterea incredibila a cuvantului rostit, puterea lui de a materializa dorintele.
M-a ambitionat foarte tare o fata pe care am vrut sa o cunosc si care m-a refuzat. Am idei preconcepute despre intalnirile pe net asa ca cu greu m-am convins ca merita sa incerc. Iar ea m-a refuzat. Stii cum e cand nu poti obtine ceva, tocmai acel lucru ti-l doresti mai tare. Nu stiu cat de mult mi-am dorit eu sa o cunosc(sau poate nu vreau sa-ti spun), cert e ca acum cateva ore am intalnit-o intr-un loc in care nu aveam ce cauta, de mult nu am mai fost intr-un club, am stat toata seara absent si trist cautand cu privirea oameni, feţe, analizand un mod de viata pe care uneori il invidiez alteori il detest. Iar ea statea in fata mea si ma privea curioasa. Si aveam acel sentiment ciudat ca o stiu de undeva. Nu am agatat in viata mea pe cineva intr-un club asa ca nu avea de gand sa incep acum dar ceva ma trăgea ca un magnet, ca un fir invizibil. Probabil as fi stat toata seara admirand-o cum danseaza si gandindu-ma ca poate in alt context, in alta ipostaza as fi actionat fara nicio problema, insa, in situatia data, mai mult ca sigur ca seara s-ar fi incheiat fara ca eu sa schimb vreun cuvand cu “necunoscuta”.
Nu e incredibil, nu e “ironia sortii”?
Tocmai fata care te-a refuzat si careia nu ii stii chipul sa stea chiar in fata ta iar tu sa nu stii asta?
Desi cunosc foarte multi oameni uneori ma simt foarte singur.
Nu e minunat sa stii, sau macar sa iti imaginezi, ca desi te simti singur poate cineva te urmareste din anonimat? Si poate iti admira viata, felul de a fi? Si ca nu mai esti chiar asa de singur?
Iar ea statea la bar si ma privea….
Asta e si ideea crestinismului, noi sa ne vedem de ale noastre ca cineva acolo sus ne priveste si ne iubeste:)
Asa ca nu mai cred in destin ci doar in vise si in puterea dorintei de a le materializa
Iar eu chiar mi-am dorit sa o intalnesc!
esti cel mai normal om pe care il cunosc.
da. timpul suntem noi.
da. trebuie sa ne dorim si sa avem incredere in noi.